Când zici Columbia te gândești automat și la cafea, că doar vorbim de cel de-al treilea exportator de cafea din lume! Cu toate astea, în majoritatea orașelor de aici, ți se servește o cafea proastă, un fel de apă colorată, denumită tinto (apă cu cerneală). Tinto e fix ce rămâne după ce au trimis cafeaua bună la export. Oricum, columbienii nu prea au cultul cafelei.
De abia în ultimii ani, guvernul a inițiat o campanie numită Cafe de Origen, prin care să popularizeze băutul cafelei de calitate. Și uite așa, l-au inventat pe Juan Valdez, un personaj fictiv ce apare prin reclame de prin 1958. Acesta portretizează fermierul de cafea tipic, mustăcios cu poncho și pălărie, călare pe măgarul său Conchita. Există și o franciză care îi poartă numele cu peste 300 de cafenele.
Columbia nu a rămas însă imună la hipsterism. Și aici există bărboși cu ochelari pătrățoși, dispuși să dea oricât pentru o cană bună de cafea, orice numai să nu fie de la franciză. Pentru ei s-au adus adus aparate de tipul V60, frenchpress și alte accesorii cool, iar afișele se întrec în tyopology care anunță cafea gourmet, organică etc.
De cafea bună am avut parte în Zona Cafetera, care are trei regiuni mari, fiecare cu capitala ei: Armenia, Pereira și Manizales. Orașele nu au nimic special, ideal ar fi să vă cazați undeva într-un sătuc de unde se pot face excursii prin zonă, să vizitați plantații de cafea, păduri și văi înverzite și/sau sate coloniale.
Noi ne-am oprit în turisticul Salento, un orășel colonial ce datează din 1850, specific regiunii de cultivare a cafelei, cu o arhitectură tradițională, numită bahareque. Am stat trei zile în această bijuterie de orășel, cu căsuțe colorate și mult aer proaspăt ce vine din Parcul National Los Nevados.
Atracția regiunii este Valle de Cocora, unde se află niște palmieri speciali, numiți wax palms (nu am găsit echiventul în română și presupun că Ceroxylon quindiuense, denumire latină, nu vă spune mare lucru). Aceștia sunt copacii naționali ai Columbiei care sunt, de altfel, cei mai înalți palmieri din lume, ce pot crește chiar și până la 50 de metri înălțime.
Poți ajunge acolo doar cu jeepul Willys (niște jeep-uri clasice care, de obicei, se încăpățânează să funcționeze). Acestea au fost aduse pentru prima dată în Columbia în 1946, după sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, iar agricultorii și agențiile de turism le-au considerat numai bune de făcut bani.
Cu jeep sau fară, priveliștea din vale este impresionantă, chiar și atunci când norii se joacă de-a v-ați ascunselea cu sorele. Aleg să mă joc și eu de-a amazoana și cumpăr o excursie pe spinarea unui cal. Proastă idee! A fost prima experiență de acest gen și s-ar putea să fie și ultima. Drumul este accidentat, iar calul se chinuie să meargă pe o potecuță îngustă, plină de pietre și bolovani, care de multe ori ducea direct în rău. Cu chiu, cu vai, am ajuns la ferma de colibiri, de unde am decis că restul excursiei o voi continua pe jos.
Două ore mai târziu, eram în vârf și puteam atinge rădăcinile palmierior de ceară. După o sesiune de poze, am reușit să mă întorc la timp cât să prind ultimul jeep spre Salento. Seara am picat lată, iar a două zi am avut o febra musculară de toată frumusețea.