Cele trei Guyane – franceză, olandeză (Suriname) și britanică, sunau al naibii de exotic, așa că am căzut și eu în plasă. 3 țări din America pe Sud ignorate masiv din punct de vedere turistic. Și asta pe bună dreptate, spun acum după ce le-am vizitat. Unele locuri nu sunt populare pentru că nu prea e nimic de văzut. Nu e neapărat cazul acestor 3 țări, dar nici nu vă așteptați să dați peste știu eu ce minuni. Unde ai pui că sunt scumpe și e foarte dificil de călătorit dintr-un loc în altul. Am să povestesc cândva mai pe îndetele despre ele, azi însă despre un loc diferit, care zic că merită o poveste separată.

În Paramaribo, capitala Suriname, te plictisești mai mult de 2-3 zile. Fiind blocați de o viză care s-a dovedit a fi greu de obținut (cea ptr. Guyana) a trebuit să umplem aproape 5-6 zile, așa că am răscolit netul în căutare de opțiuni. Ai putea zice ca turismul din Suriname se adresează exclusiv olandezilor, fiind fostă colonie, în agenții se vorbește doar olandeză, iar prețurile sunt ca pentru ei – sute de euro o excursie de câteva zile în junglă, sau un trek la Brownsberg. Am zis să încercăm ce părea inițial imposibil – o excursie pe cont propriu în partea de sus a râului Suriname, și să ne cazăm la localnici, într-un sat din junglă. Și uite așa intră în scenă personajul Spenky.

Din Paramaribo până la Atjoni sunt doar 180 de km, tradusi în 5-6 ore cu microbuzul, unul singur pe zi, pe care îl iei de pe strada Saramaca, un loc dubios unde chiar nu ai vrea să te prindă noaptea. Microbuzul costă cam 5 euro, fair price, atât plătesc și localnicii.

Sar peste drumul cu acest microbuz, care cu o zi în urmă ni se părea imposibil de găsit (poveste lungă), fast forward până la momentul când am ajuns în “port”. Îmi amintesc doar de căldura sufocantă din microbuz, de peisajul care se tot schimba, drumul pavat devine pământ bătătorit, casele din lemn se transformă în colibe, vegetația din ce în ce mai luxuriantă… Nici n-am coborât bine și deja au sărit pe noi tot felul de oameni, care se ofereau să ne ducă în diverse locuri, cu barca.

Spenky? l-am întrebat pe cel mai insistent, iar răspunul a venit imediat sub forma unei sume, care ni s-a părut decentă, mai exact, echivalentul a 7 euro/persoană. Starea de spirit era deja mai bună, nu de alta dar luasem în calcul și posibilitatea ca Spenky să fie un mit al locului, fiind singurul om cu airbnb din acea regiune, ca să nu mai pun la socoteală faptul că nu ne mai răspunsese la nici un mesaj după ce am făcut rezervarea.

În jur, bărcile lungi și (de)colorate se umpleau rapid. Două grupuri mari de turiști olandezi, cu un ghid rastaman, se îmbarcau spre aventura vieții lor. Urmau să facă fix ce făceam noi (să stea două- trei zile în jungla surinameză) doar că prețul pe care îl plăteau era de cel puțin 5 ori mai mare decât ce plăteam noi.

Ne obișnuim repede cu drumul pe râul Surniame, barca nu are nicio acoperitoare, soarele ne bate-n cap, iar peisajul nu se modifică aproape deloc, fiind ușor anost. După aproape 3 ore ajungem la destinatie. Malul e înțesat de femei care spală la râu, lait-motivul acestor locuri, ai zice că spălatul la râu e sport național.

Își văd de treaba lor, ne ignoră , nu ne zâmbesc, nu cred că se bucură să vadă turiști. Pare o comunitate destul de închisă, nu-s curioși de unde suntem, nu vor să afle lucruri despre lume. Lumea lor le este de ajuns.

Barcagiul ne predă gazdei noastre, Spenky, care la prima vedere nu pare nici el prea bucuros de oaspeți. O ia înainte, pe un deal, și nu prea vorbește cu noi până nu ajungem în fața colibei de paie, care urmează să ne țină de adăpost pentru următoarele două zile.

Spenky a scos un caiet și a început să calculeze diverse excursii sau activități pe care vrea să ni le ofere – plimbari prin junglă (35 de euro de persoană) și încă două-trei chestii, pe care le refuzăm. Spre dezamăgirea lui vizibilă, vrem doar să stăm acolo, fără să facem nimic, să trăim pe pielea noastră experiență de a fi localnic, măcar pentru o zi. Cei care călătoresc în locuri îndepărtate cunosc sigur senzația. Simplu fapt de a te afla într-un loc greu accesibil, în care oamenii trăiesc cu totul altfel de tot ce suntem noi obișnuiți, e un obiectiv în sine.

Curent avem doar 3 ore pe zi, după ora 20, când se întunecă. Baia e afară, iar după ora 22 e neluminată.

Oferta include 3 mese pe zile, foarte modeste. 15 euro costă cele 3 mese, dar dacă e să calculezi realist, probabil… nu are însă sens. Orez, un fel de găină cu foarte puțină carne pe ea și niște legume lungi și verzi. Dimineața, un bulgare de ness întărit, care pare să aibă câteva luni, și parcă un ou. Nu înțeleg de ce nu primim niște fructe, e plin de ele prin zona, trebuie doar să întinzi mâna să le culegi…

20 de euro pe zi pentru aceasta colibă cu WC în curte nu e un preț exagerat. Dacă vrei all inclusive, îl găsești la câteva sate distanță, te va costă 250-300 de euo pentru 2 nopți.

În satul lui Spenky nu prea ai ce face. Ne-am relaxat, chiar aveam nevoie după toate aventurile prin care am trecut în Guyana. Am stat în hamac, am ascultat păsările și insectele și am făcut o plimbare până în sat. E pentru prima dată când am văzut femei care umbla topless prin sat. Vizibil deranjate de prezența noastră, și-au ridicat repede fusta și au improvizat un fel de rochie…

Ne rătăcim printre colibele de paie, toate seamănă între ele, niciun indiciu, lipsite de personalitate… oare cum își recunosc oamenii ăștia casele? Noroc cu singurul magazin din sat, pe care îl luăm cât de cât ca reper. În față, pe o băncuță improvizată stau câțiva săteni care ne salută din cap, apoi ne arată ceva, sus pe cer. Toți par absorbiți de un ceva pe care nu reuesesc să-l identifice. Un obiect la mare distanță pe cer, înaintează încet. Bariera lingvistică nu ne împiedică să ne comunicăm la rândul noastru uimirea. Bem o bere și privim obiectul ăla timp de aproape o oră, ridicând din când în când din umeri. Nici acum nu știu ce era, 5G, vreun satelit ceva, având în vedere că în țara vecină, Guyana Franceză, în Kourou, se află celebrul Centrul Spațial.

Ne terminăm berea și ne lăsăm ghidați înapoi spre colibă. Pe drum, mă întreb dacă Spenky e invidiat în sat. Dacă e privit cu ochi buni pentru banii care îi câștigă din airbnb, sau dimpotriva, daca ceilalti îi poartă pică pentru că le strică liniștea cu câte un turist rătăcit.

Spenky a fost ajutat de o turistă olandeză să își facă cont pe airbnb. Acum că aceasta a plecat, Spenky nu se pricepe prea bine să administreze contul, în plus are internet limitat, pe cartelă (mă mir că il are si pe ăla!)  deci e destul de greu să dai de el. Răzvan l-a ajutat să-și optimizeze contul și i-a promis că îi va face și un cont pe booking. Concurența e aproape zero acolo, deci are șanse mari să-i meargă bine.

In ultima noastra zi în Botopasi a murit o bătrână. Noaptea, tot satul i-a fost alături, i-au cântat până în zorii zilei, fiind modul lor de a-și lua rămas bun de la ea. Cântecele au răzbătut și printre paiele colibei noastre, dar nu am îndrăznit să ieșim să participăm la priveghi. Probabil că am fi avut acum ce povesti dacă participam, dar n-am făcut-o. Eram doar nistre străini care poposeau două zile în viată acestor oameni, nu aveam dreptul sa le invadăm intimitatea.

În Botopasi trăiesc câteva sute de suflete, mulți descendenți din triburi de sclavi. Strămoșii lor, foștii sclavi maroni, fugiți din Africa s-au ascuns aici pe vremuri, în desișul junglei. Mare lucru nu pare să se fi schimbat de atunci în viața acestor oameni. Micile sate aflate pe râul Suriname sunt destul de rupte de lume, singurul mijloc de transport fiind bărcile. Aici, civilizația pare să nu pătrundă, și cumva cred că le place să fie lasati in treaba lor.

Prin urmare, dacă ești genul care caută obiective turistice, nu prea ai ce face pe aici. Locul câștigă mult la capitolul autenticitate. Aș fi curioasă să revin peste vreo 10 ani spre exemplu, să văd dacă și-au păstrat-o. Sau dacă între timp coliba unchiului Spenky s-a transformat într-un resort cu antena parabolică iar cârciuma din sat unde mi-am lungit gâtul după OZN-uri,  nu e cumva un pub zgomotos cu bere artizanală olandeză.