Am coborât din barcă pășind sigură pe piciorul drept și am simțit cum se mișcă pământul sub mine. Nu era pământ, doar mă aflăm pe o insula de păpuriș, dar totuși nu mă așteptăm să mă simt atât de neputincioasă în vreme ce picioarele mi se tot afundau. Ghidul mi-a citit panica pe chip și m-a asigurat că insula e bine ancorată de niște țăruși prinși pe fundul lacului, și face față char și unor furtuni puternice. Apoi am ridicat capul și am văzut fetele zâmbitoare ale localnicilor, care începeau să roiască în jurul nostru, urându-ne bun venit. Prima întrebare care mi-a trecut prin cap: oare cu timpul, acest dezechilibru, dispare?
Am călcat în picioare insula de stufăriș cu ocazia excursiei din Peru, țară unde toate peisajele sunt spectaculoase – păduri amazoniene, munți impresionanți, deșert și ghețari, situri arheologice, culminând cu fabulosul Machu Picchu. Era timpul să văd altă legendă naturală: lacul Titicaca, cel mai înalt lac navigabil din lume, aflat la 3800 m, la granița dintre Peru și Bolivia. Pe lac sunt în jur de 40 de insule, majoritatea locuite.
Am cumpărat excursia din Puno, oraș destul de nespectaculos dacă nu te nimerești în weekend, când locuitorii defilează prin Plaza des Armas îmbrăcăți în niște costume populare și îți oferă un spectacol tradițional de dans și muzică. Ne-am urcat în barcă motorizată care a tăiat în două oglindă lacului, având că obstacol principal vântul puternic. Apă era atât de cristalină și curată încât îmi făcea poftă să sar în ea, dar m-am liniștit rapid după ce am testat-o cu mâna și am simțit-o ca de gheață.
Prima oprire a fost pe grupul de insule Los Uros, aflat la 5 km de mal și aproximativ 30 de minute de mers cu barca. Aici am poposit timp de o oră pentru a face cunoștință cu sătenii, vreo 25 de suflete care trăiesc modest din turism sau pescuit. Temperatura își cam face de cap așa că localnicii schimbă des pălăria de paie cu cea lână colorată, umezeală fiind un locuitor permanent al insulei.
Insula artificială este făcută dintr-o plantă numită totora, asemănătoare stufului. Când pășești pe insula ți se afundă picioarele în păpurișul ce mustește de apă, și îți da o senzație neplăcută de dezechilibru. A urmat și o demonstrație făcute de un localnic, despre cum se construiește și menține această insula plutitoare. Mai exact, se așează noi straturi de tulpini de totora, care însă putrezesc destul de repede, așa că procesul trebuie repetat periodic, întreținerea fiind o îndeletnicire de baza, mai ales că aici totul, casele, bărcile și mobilă și cam tot ce vezi pe această insula sunt făcute din același material.
A urmat o excursie cu o barcă tradițională din trestie, în vreme ce locuitorii își flutură mâinile în semn de rămas bun.
Dacă ai vizitezi insulele mai îndepărtate, Taquile și Amantani, poți rămâne peste noapte la una din familiile de pe insula. Aici, contra unei sume destul de modeste poți simțit pe propria piele cum trăiesc localnicii.
