… sau pretext pentru a-mi etala pozele colorate…
Fac slalom printre amintiri și–mi aleg cele mai frumoase locuri pe care le-am călcat în picioare. Filmul brut al călătoriilor începe direct la capătul lumii, în Țară de Foc, Ushuaia, unde am cinat cu un cuplu de gay, apoi sare rapid de la Ayers Rock, stanca roșie din mijlocul Australiei unde era atât de liniște încât îți auzeai gândurile, până la festivalul gotic care a înnegrit Lisabona și, peste mari și țări, înapoi în Australia, pe insula de lângă Melbourne, unde nu cunoșteam pe nimeni dar am ajuns într-un final la o nuntă de aborgeni.
Flashback și mă strecor iar prin tunelele de lângă HoChi Min, unde se refugiau bietnamezii de americani, apoi pășesc prin ușita ruginită din spatele statuii lui Budha din Kamkura până sus în vârful farului fosforescent din Enoshima unde am fost avertizată că pot fi atacată de vulturi. Cut to restaurantul de cartier din Hanoi unde am descoperit cu stupoare că au câine în meniu și m-am transformat instant în vegeteriana până la minutele de chin de pe toaletă-dulap a hostelului din Arequipa, Peru, si-mi șterg rapid această amintire cu toaletele japoneze care spală, usucă și parfumează, pe muzică aleasă de tine.
De aici e doar un pas până la microfonul de karaoke din clubul din Tokyo pe care-l ridic fericită că am găsit The Clash în playlist ceea că mă duce cu gândul la Anglia, dar nu în piața pestriță din Camden ci în Districtul Lacurilor unde am numărat mai multe nuanțe de verde decât credeam că există de fapt. Lacurile îmi amintesc de culoarea berii coca băută în Cusco, care mi-a dat arsuri dar totodată poze cu care mă mândresc și continui cu cafelele, bune sau proaste, pe care le-am sorbit/degustat/savurat/ pe unde am apucat: cafeaua tare din Costa Rica, cafeaua ieftina, dar bună din Portugalia, cafeaua scumpă digerata de animalele ținute în cuști prin Vietnam, cafeaua din aeroporturi sau cafeaua gazdelor care m-au lăsat să le ocup canapeaua.
Filmul pe care îl înțeleg doar eu playeaza în loop imagini cu cascadă Iguazu din Argentina și nu mai aud nimic decât vuietul apei și parcă încă mai simt stropii minusculi care mă teleportează înapoi în timp, într-o zi cu soare și ploaie din Barcelona, când m-am adăpostit sub streașină căsuței de turtă dulce a lui Gaudi apoi rememorez cele mai frumoase faruri pe care le-am colecționat până acum.
Filmul nu capătă coerentă ci se complică și mai mult și-o aud pe Uma Thurman cum le vorbeste ruseste bietnamezilor, zguduitul podelor la contactul cu luptătoarelor de lucha libra sau țepele tuturor șoferilor de tuk-tuk care în loc de templu mă duceau la croitorul indian ce le promisese benzină. M-am rătăcit, că Hansel și Gretel, atât prin junglele unde colibri mâncau tot zahărul presărat în urmă cât și prin hățișul metropolelor, m-am regăsit însă de fiecare dată, ghidată de oameni prietenoși care nu-mi vorbeau limba.
Mi-am răcorit picioarele în cele mai frumoase ape din lume- mari, oceane, râuri, cascade, bălți de ploaie iar, dacă memoria nu-mi joacă feste am furat sufletele unor maasai cu blitzul aparatului foto și am împrumutat ceva din moda femeilor lor. Mi-am imaginat cum ar fi sa trăiesc în cele misto orase din SUA și n-am ratat niciun oraș-fantoma, oricat de neînsemnat era.
Tot în această viață am fost gaijin în Japonia, gringo în Mexic și mzungu în Tanzania și o să mai fiu tot ce-mi permite timpul.
Încerc să fac lumina în povești, pe rând, montand filmul călătoriilor în funcție de ce-mi permite memoria, ajutată de poze, dar o să povestesc și de alte locuri unde n-am fost încă dar sunt pe bucket-listul meu de turist, călător wanna-be. Pam-pam.
