Un titlu nepotrivit pentru un articol de blog de travel, dar obiectivele turistice diferă de la om la om, și, în plus, am constatat că nu-s nici unică, nici specială când spun că prin călătoriile mele strecor pe listă și câte un cimitir. Dintre cele vizitate până acum am ales opt care mi-au reamintit că vizita mea este trecătoare pe acest pământ – de la cele modeste, cu două scânduri bătute în tot atâtea cuie, înfipte într-un pământ uscat, la cele gotice cu mausolee somptuoase, faimoase pentru celebritățile care-și odihnesc oasele acolo, până la cimitirele high tech din Japonia.
Boothill Graveyard, Tombstone, Arizona
Cimitirul Boothill Graveyard este un fel de Cimitirul de la Săpânța, dar mai macabru. Tombstone se află, de prin 1877, în mijlocul Deșertului Sonoro, fiind un oraș minier care s-a dezvoltat rapid, devenit punct de importanță istorică majoră după OK Corral (acolo unde a avut loc cel mai mare duel cu arme din istoria Vestului Sălbatic american). Nici până acum nu îmi este foarte clar dacă cimitirul este autentic, cu cele peste 300 de cruci din lemn și pietre puse una peste alta, înghesuite printre cactuși și smocuri de iarbă uscată. Mi-a luat vreo oră să citesc toate epitafurile de pe cruci, din care afli motivele de deces ale localnicilor, majoritatea violente: dead by hanging, shot by the sherif, killed by indians, here lies George, hanged by mistake. Am găsit o singură „moarte naturală” și o sinucidere. În rest, toți locatarii cimitirului se pare că și-au găsit sfârșitul într-o moarte violentă, „ajutați” de altcineva. Despre Tombstone si Boothill am povestit aici.
Recoleta, Buenos Aires
Aflat în cel mai bogat și elegant cartier din Buenos Aires, cu arhitectură pariziană și clădiri grand belle epoque, cimitirul Recoleta este un labirint de alei în care te poți lesne rătăci admirând mormintele din marmură și mausolee decorate cu îngeri triști sau busturi serioase. Este totodată un loc de pelerinaj pentru cei care vin să afle mai multe despre doamna Argentinei, Evita Perron, care se odihnește aici într-un mormânt acoperit cu marmură neagră. Cimitirul găzduiește 4.690 de morminte ce acoperă stiluri diferite, de la art nouveau și art deco la neoclasic și neogotic sau baroc. Inaugurat în 1882, Recoleta a fost primul cimitir public care a devenit rapid exclusivist. Aici se află o mulțime de foști președinți, politicieni, artiști, sportivi și scriitori și mai puțini porteños de rând, cum sunt numiți localnicii.
Xoxocotlan, Oaxaca, Mexico
(sau orice cimitr din Mexic, în timpul sărbătorii Dia de los Muertos)
Dia de los Muertos este un fel de Halloween mexican, iar dacă te afli în regiunea Oaxaca în perioada 31 octombrie – 2 noiembrie vei avea parte de un spectacol de neuitat. Mexicanii au un mod original de a-și celebra morții. Pentru ei, moartea nu e ceva sumbru, ci o manifestare populară care capătă chipul unui prilej de sărbătoare. De Ziua Morților, oamenii se îmbracă în culorii vii, se machiază într-un fel specific și invadează cimitirele unde petrec toată noaptea. Este o atmosferă de carnaval, iar mormintele sunt luminate și decorate cu scheleți de zahăr, cranii colorate, măști de tot felul și au loc procesiuni pentru care orice fotograf și-ar da și sufletul să le imortalizeze. Se ascultă muzică, se râde, se bea și se mănâncă – parcă făcîndu-i în ciudă atât de temutei Morți.
St. Louis No. 1, New Orleans
O plimbare prin cel mai vechi cimitir din New Orleans se lasă cu povești terifiante, în special dacă alegi una ghidată de un așa zis preot voodoo, decorat cu tot felul de briz-brizuri, încât nu știi ce să pozezi mai întâi – pe el sau mormintele. Eu m-am aventurat de una singură, dar am tras cu ochiul și urechea la extravangatul ghid aflat prin zonă. În acest cimitir gotic din inima Cartierului Francez își odihnesc oasele personalitați din aristocrația locală, alături de pirați, dar și de tot felul de preoți voodoo, împreună cu regina lor, faimoasa Marie Laveau. Mormintele acestora sunt ușor de recunoscut, fiind marcate cu „xxxˮ de către cei care spera că-și vor îndeplini diverse dorințe. Din păcate, mormintele sunt vandalizate destul de des, așa că paza s-a dublat, iar vizitorii sunt taxați la intrare. Cimitirul a fost ales ca platou de filmare pentru scena din Easy Rider, când Jack Nicholson are tripul provocat de LSD. În viitorul (sperăm!) îndepărtat, în acest cimitir își va face veacul și actorul Nicolas Cage, care și-a cumpărat deja un mormânt în formă piramidală.
Père Lachaise, Paris
Revenind pe continentul nostru, nu am cum să nu aduc vorba despre Pere Lachaise, care, dacă mă întrebați pe mine, e cam supraapreciat și nici pe departe atât de frumos cum îi este renumele. Majoritatea turiștilor care vizitează Parisul dau o tură și prin acest loc unde se găsesc mai multe personalitați pe metru pătrat decât în orice loc din lume. Vorbim despre scriitori (Oscar Wilde, Marcel Proust, Balzac), muzicieni și artiști (Jim Morrison, George Enescu Bizet, Chopin, Maria Callas, Edith Piaf, Georges Méliès) și câți și mai câte. Faima lui Père Lachaise a ajuns până departe, așa că zilnic e vizitat de mii de oameni care se plimbă relaxat, la braț, povestind vrute și nevrute, de parcă ar fi o zi de weekend în parc și nu o vizită într-un cimitir.
Cimitirul General din Sucre, Bolivia
Sucre, adevărata capitală a Boliviei, și nu La Paz așa cum se crede, a scăpat cumva de forfota tipică a orașelor boliviene, adoptând un ritm lent, în care timpul se scurge plăcut prin plimbări și excursii prin regiune. În plus, e un oraș studențesc, deci plin cu tineri, baruri și cluburi, dar și posesor de un loc care ne amintește că suntem trecători prin această lume. E vorba despre cimitirul general, în care ești avertizat încă de la intrare că „Hodie Mihi Cras Tibiˮ, adică „Azi eu, mâine tuˮ.
Afară era caniculă, așa că m-am relaxat când am văzut aleile umbrite de palmieri și am intrat. Prima parte e dedicată celor înstăriți, cu mausolee grandioase care aparțin familiilor coloniale bogate. Partea cu adevărat fascinantă se află spre fundul cimitirului, unde își odihnesc oasele oamenii de rând. Aici, în cea mai săracă țară din America de Sud, nu este deloc ieftin să-ți îngropi rudele. Familiile închiriază un seif timp de șapte ani, contra unei sume considerabile, iar după aceea cadavrul este îngropat în pământ, urmând ca după 20 de ani rămășițele să fie înlăturate definitiv. Copiii sunt înmormântați separat de părinți, iar altarele lor sunt decorate într-un fel emoționant, cu jucăriile preferate, păpuși și mașinuțe, sticle de Coca Cola, poze și tot felul de obiecte specifice vârstei pe care au avut-o în momentul decesului. Adulții nu renunță nici pe lumea cealaltă la vicii, așa că în urnele lor ai să vezi miniaturi de sticluțe cu bere sau alcool, pachete de țigări, dar și de cărți de joc.
Cemitério dos Prazeres, Lisabona
Uneori, când vizitez un oraș nou mă urc la nimereală într-un mijloc de transport și cobor de-abia la capăt de linie, unde se întâmplă adesea să descopăr locuri noi. Fix asta s-a întâmplat și in Lisabona, orașul meu preferat din Europa, când tramvaiul galben cu numărul 28 a oprit exact în poarta unui cimitir cu nume ironic de original: Cimitirul Plăcerilor – loc în care am intrat atrasă de umbră și liniște. În acest „oraș al morțiiˮ, cu alei numerotate precum străzile, sunt aliniate o mulțime de cavouri și morminte superbe unde își au sediul permanent personalități precum Amália Rodrigues și, provizoriu, o mulțime de pisici care stau leneșe la soare, cocoțate pe morminte. Fernando Pessoa a fost și el rezident aici până în 1985, când rămășițele i-au fost mutate la Mănăstirea dos Jerónimos din Belem. La intrarea în cimitir găsești și o hartă a locului, pe care sunt marcate cele mai importante morminte, împreună cu o mică poveste a familiei respective.
Cimitirul high tech din Tokyo
Japonezii sunt „mai cu moțˮ chiar și când vine vorba despre cimitire. În Tokyo se află o mulțime de temple care au atașate și câte un cimitir tradițional, dar totodată și altele futuriste, care te lasă literalmente cu gura căscată. În religia budistă se recomandă incinerarea, așa că majoritatea japonezilor sunt făcuți scrum după moarte, iar cenușa le este depozitată în urnele aflate în cimitire. De câțiva ani însă familia poate opta pentru un loc special, dedicat celor care nu au timp sau răbdare să caute urna prin aleile cimitirului. Astfel, o localizează cu ajutorul unui card.
Vorbesc despre o ciudațenie de cimitir, care pare o combinație de hotel capsulă și instalație de artă contemporană, în care urna cu cenușa decedatului este adusă din depozit pe o bandă rulantă. Aici se află câteva mii de urne decorate cu un Buddha iluminat fosforecent, care își schimbă culoarea când vizitatorul introduce cardul. Cimitirul a fost gândit astfel din motive practice, cum ar fi lipsa spațiului, dar și prețurile piperate ale locurilor de veci tradiționale. (Recomand un reportaj realizat de Motherboard)
articol publicat pe ART7.fm
