Iarna asta, m-a prins ploaia în deșert. Pe bune, cam care erau șansele? Și culmea, a făcut-o în cel mai nepotrivit moment, vă explic imediat cum și de ce.
În aventură columbiană am pus pe lista și Deșertul Tatacoa, poreclit și Valea Tristeții, despre care citisem numai lucruri pozitive. Nu pot spune că m-a impresionat prea tare (dacă ai văzut Grand Canion sau alte parcuri naționale din SUA cu greu te mai impresionează ceva) dar nici nu-mi pare rău că i-am bătătorit pământul extrem de arid. Bonus – am avut parte de ploaie, lucru care se întâmplă rar de tot în regiunea respectivă. În alte circumstanțe probabil că m-aș fi bucurat.
Dacă vizitezi deșertul te poți caza fie în pensiunile din sat fie direct în deșert, la gazdă. Ceea ce am și făcut. Ne-am cazat în casa Donei Lila, cazare foarte simplă și ieftină (cam 10 dolari de persoană). Dacă nu ești pretențios, poți dormi și afară, în hamac, direct sub stele. Cât dai, atâta face, baia e în curte, apa e rece (lucru întâlnit cam în toată Columbia, de altfel) iar curent ai doar pe înserat, între orele 17 – 8. Plus că la cei 10 dolari s-au mai adăugat vreo 3 pentru închirierea unui prosop și încă 3 pentru un mic dejun foarte modest, de care mă puteam lipsi. Dar nu pentru mic dejun am venit eu aici, așa că a două zi, destul de dimineață, am pornit să descopăr deșertul, care trebuie să recunosc, are o frumusețe aparte. Plus o liniște care te îndeamnă la meditație, și aer curat, total diferit de cel poluat din Bogota. Deșertul Tatacoa se întinde pe o distanță de 330 km și nu este chiar un deșert, ci o pădure tropicală uscată. Spaniolii care au cucerit de vremuri aceste teritorii au poreclit deșertul Valea Tristeții, din motive doar de ei știute.
De frumos, e frumos dar, în rest, poți numără pe degetele unei mâini activitățile de aici, în frunte cu privitul stelelor (doar în Africa am mai văzut un cer cu atât de multe stele) și reflectat la sensul vieții. Pe seară poți vizita observatorul astronomic, iar ziua te plimbi prin deșert pe jos sau cu calul.
Când am început să fac planuri pentru următoarea destinație lucrurile s-au complicat puțin. Singurul autobuz care merge spre Popayan e la 6 dimineață iar din deșert până în terminalul de autobuz faci cam o ora și jumătate. Prin urmare, trebuie să plec de aici cam în miezul nopții, la 3, ceea ce nu ar fi o problema dacă aș avea transport până acolo. Negociez cu un localnic să vină să mă ia cu mașină în jur de 3, nu lasă mai jos de 40 de dolari.
Mă culc devreme dar mă trezește ploaia. Plouă de rupe, cu tunete și fulgere iar acoperișul sub care stau este dintr-o tablă subțire și stropii cad cu un sunet asurzitor. Adorm cu chiu cu vai, iepurește, cu ochiul pe ceas. Alarma sună la 3 iar ploaia se incăpățânează să cadă. Deșertul s-a transformat într-o baltă ce mustește de noroi iar mașina care urma să mă ia nu se vede nicăieri. La trei jumate renunț să-mi lungesc gâtul după farurile mașinii și mă bag la loc, în pat. Pe la 4 un claxon sună isteric în noapte. A ajuns și mașina, doar că poartă e încuiată iar proprietarul casei nu își face apariția. Pornesc elegant cu bagajele prin noroi și sar gardul până la mașină. E altă mașină și alt șofer care explică precipitat că mașină șoferului cu care negociasem s-a stricat și el l-a înlocuit. Îi fac semn că nu prea mai e timp, autobuzul pleacă într-o ora. Urmează un maraton infernal în care credeam că mașină se va rupe în două. Maraton întrerupt la un moment dat de o cireadă de vite care ne-a tăiat calea. Da, la ora aia!?!
Ajung cu 15 minute mai târziu și e pentru prima dată când mă bucur că, în Columbia, orarul mijloacelor de transport nu este niciodată respectat.