Am ajuns, în sfârșit, la Cernobîl! Cochetam de mult cu ideea, așa că n-am stat prea mult pe gânduri când am prins o oferta Tarom pentru Odessa. Câteva săptămâni mai încolo călcam, triptil, pe teren radioactiv. Anul acesta se împlinesc 32 de ani de la cea mai mare catastrofă nucleară din istorie, soldată cu zeci de mii de morți. Și, cu toate că experţii estimează că abia în anul 2.525 emisiile radioactive vor ajunge la un nivel normal, regiunea colcăie de turiști curioși, inconștienți, ar zice unii. Hop și eu printre ei!
Credeam că o să fim un grup restrâns, așa am fost destul de dezamăgită când am văzut câteva autocare parcate în regiunea unde aveam întâlnire cu ghidul, la 6.30 dimineață, când nici nu se luminase bine de zi. Acesta ne-a împărțit pe grupuri, vorbitori de englezi și vorbitori de rusă, și ne-a informat că putem să ne așteptăm chiar și la 1000 de turiști în ziua respectivă. Se pare că numărul turiștilor a crescut simțitor în ultimii ani!
Turismul de catastrofă, ăla extrem, are destui fani și mulți pun în fruntea listei o vacanță în ”Zona morții”, cum mai este poreclit Cernobîlul. Sunt o mulțime de oferte online și câteva agenții prin Kiev, aflat la 110 km distanță de Cernobîl. Eu am fost cu agenția Radioactive Team și m-a costat în jur de 70 de dolari. Din păcate, a fost o excursie oarecum ratată din cauza unei întâmplări nefericite.
Pentru a face acest tur trebuie să te înscrii cu ceva timp înainte, iar cei de la agenție îți vor prelua datele și se vor ocupa de formalități pentru obținerea permisului de vizitare a zonei.
Noi am călătorit alături de un grup de tineri veseli din Slovenia, iar unul dintre ei nu apucase să-și trimită datele din timp, drept pentru care ghidul a decis să-l ia oricum cu noi. Mare greșeală! Din cauza lui am pierdut vreo 3 ore, am stat cu emoții că vom fi trimiși înapoi, am făcut turul pe fast-forward și am ratat niște poze pe care speram să le fac.
La prima granița, punctul de control Dytyatky, l-au strecurat pretinzând că merge la toaletă, dar la al doilea control nu le-a mai mers figura. Așa că a venit poliția locală și a trebuit să stăm 2-3 ore până au negociat cu ghidul. Când am început turul propriu zis prin Prypyat era trecut bine de ora 3, iar iarnă fiind întunericul se lasă pe la 4.30. Nu am apucat nici să vizităm centrală, nici să mâncăm în cantina de acolo, și ne-am grăbit să mai prindem minutele de lumina rămase. Când am ajuns în satul Kopachi, unde se află o grădiniță abandonată ce pare platoul de filmare al unei producții horror, lumina zilei ne părăsise de tot.
Totuși, cumva treaba asta a avut și o parte bună. Nu am fost înconjurați de turiști, pentru că rămăsesem ultimii pe de acolo, iar ceața și întunericul care punea stăpînire dădeau regiunii un aer înspăimântător, în ton cu locația. Pentru că ce farmec ar avea Cernobîlul scăldat în razele soarelei, în timp ce te calci pe picior cu sute de turiști și orice ai face nu reușești să apari singur în poze?
Cireașa de pe tort, Pripyat, orașul-fantomă, cel mai apropiat de centrala Cernobîl, era aproape gol. La fel și atracția principală și, totodată, cel mai fotografiat punct – parcul de distracții abandonat. Acest parc a fost construit cu ocazia sărbătorii de 1 mai și urma să fie inaugurat chiar atunci, dar explozia a avut loc pe 27 aprilie, așa că n-a mai fost să fie. A rămas neatins doar timpul fiind cel care s-a jucat pe aici , alături de natura care a pus stăpânire pe fiecare centimetru.
În afară de parcul de distracții m-a impresionat baza militară Duga, unde se află radarul experimental Duga-1, care are 150 de metri, construcție fabuloasă al cărui vârf nu se vedea din cauza negurii.
Acesta făcea parte din sistemul Sovietic de detectare a rachetelor balistice lansate în timpul Războiului Rece și este numit și Ciocănitoarea rusească, datorită sunetelor pe care le scotea.
În rest, am trecut în grabă prin Pădurea Roșie, pe lângă sate abandonate populate acum doar de câini pe care nu îndrăzneam să-i mângăiem, pe lângă blocuri din care oamenii nu au avut prea mult timp la dispoziție că să își ia mare lucru cu ei, atunci când au fost obligați să părăsească zona.
Instrucțiunile pe care le semnezi la început spun că nu ai voie să atingi nimic pe acolo, nici să fumezi sau bei alcool. Totuși, în singură alimentară din regiune erau pline rafturile de alcool, iar ghidul nu rata niciun moment de pauză că să mai fumeze o țigară. Probabil că aceste reguli se aplică doar turiștilor.
Dacă aveam timp, probabil că se vizitau și alte locuri, pe care, din ignoranță, nu aș putea să le numesc aici. Nu mă pricep la istorie deci nu aruncați cu pietre. Scriu acest articol din punct de vedere al unei persoane pasionată de locuri abandonate, ciudate. Așa că va scutesc de date istorice care oricum pot fi găsite pe net și va povestesc strict ce am văzut pe acolo.
Câteva instrucțiuni de care trebuie să ții cont dacă te tentează această excursie
– în zona de excludere nu poți ajunge pe cont propriu. Trebuie neapărat să cumperi o excursie printr-o agenție, cu un ghid autorizat.
– înregistrează-te din timp la agenția aleasă. Trimite datele corecte din pașaport pe care trebuie neapărat să îl ai cu tine. Altfel, ai bătut drumul degeaba până aici.
– îmbracă-te cu tricou cu mânecă lungă și pantaloni lungi chiar dacă ești în mijlocul verii. În picioare e bine să ai pantofi solizi, eventual niște ghete de munte. Poți lua cu ține niște pantofi de care nu mai ai nevoie, de care să te descotorosești la întoarcere.
– persoanele sub 18 ani nu pot participa la tur, nici măcar însoțiți de părinți.
Ghidul ne spune că toamna e cea mai potrivită perioada pentru a vizita această regiune. Vara frunzișul copacilor acoperă o mare parte din clădirile abandonate, iar iarna este mult prea frig pentru a stă pe afară. Indiferent de anotimp, o vizită la Cernobîl rămâne una fascinantă. E ca și cum te-ai teleporta în timp, într-o lume care nu mai există, dar care cumva nu trebuie uitată.
