Pentru că îmi făcusem temele dinainte, iar satele plutitoare din Cambodgia se aflau pe lista mea de priorități, am avut grijă ca aparatul foto sa fie 100% încărcat, înainte să ma aventurez spre lacul Tonle Sap. Am uitat însă de lucruri vitale, în condițiile respective, precum cizmele de cauciuc (pe care le poți însă închiria pentru trei dolari) sau pelerina de ploaie, pentru care scoți din buzunar alți 4-5 dolari (in Cambodgia, dolarul este acceptat peste tot).
Aflat la doar 20 de km sud de Siem Reap, Lacul Tonle Sap (tradus Lacul cu Apă Proaspată), și-a dobândit faima pentru satele plutitoare, care atrag turiștii dornici de natură și curiozități. În timpul sezonului uscat, Lacul Tonle Sap se varsă în râul Mekong, în vreme ce, în sezonul ploios, în timpul musonului, își schimbă direcția și se formează un lac imens, care inundă tot ce e în jur. De aceea, toate casele sunt cocoțate pe niște piloni înalți de zece metri, adică puțin peste nivelul maxim al apelor, din timpul musonului. În această regiune trăiesc aproximativ un milion de suflete, majoritatea fiind pescari sau agricultori.
Drumul până la acest lac este unul pe care n-am să-l uit prea ușor. Se ajunge doar cu tuk-tuk-ul (tradiționala motoretă cu trei roti, care funcționează pe post de taxi). Automobilul meu avea un stăpân care era fan Batman, iar la fiecare groapă peste care treceam eram ferm convinsă ca vehiculul s-a rupt în două, iar eu urmează să fiu transportata cu targa, imobilizată, spre cel mai apropiat spital. Tuk-Tuk-ul s-a comportat, însă, exemplar – a făcut slalom printre găini și pisici, a trecut prin dreptul unei ferme de crocodili și, dupa 40 de minute, s-a împotmolit, elegant, la destinație. Când am coborât în noroi, chiar nu mai conta: eram deja plină, din cap până în picioare de pământ rosu și aveam gura năclăită de praf. M-am uitat în jur și, cu toate că lacul era maroniu-verzui și mirositor, iar pe alocuri accesorizat cu câte un pește mort, cu burta în sus, avea farmecul său aparte, care m-a binedispus. Desigur, asta doar pentru câteva secunde, pentru că, pe lac, traficul era intens și se circula în și din toate direcțiile, într-un haos cumva organizat.
Spre norocul meu, am avut nevoie de doar 30 de minute că să putem ieși din debarcaderul îngust, unde era un fel de concurs ad-hoc al barcagiilor. Care sa iasă primul – pareă să fie miza! Al meu s-a situat cam pe locul al treilea. Peisajul din jur era orice numai pitoresc nu, bărcile se loveau una de cealalta, și totul îmi aducea aminte de știrile-tv, cu satele inundate de prin Moldova. Barca, pe care mă aflam, avea scris cu vopsea roșie ECO- BOAT și s-a împotmolit de nenumărate ori, iar când a pornit, a scos un fum gros și negru, de nu te mai vedeai călător cu turist. Nimic ciudat, dacă nu am vorbi de un loc care a fost declarat de UNESCO Rezervație a Biosferei!
Ce m-a izbit însa din plin, a fost simplitatea, dar mai ales seninatatea cu care își duceau existența oamenii care locuiau acolo. Departe de haosul orașului, pe râu, viața se scurgea simplu și modest, în vreme ce localnicii își vedeau de treburile lor, ignorând total turiștii. Unii se rugau la templu, cei mici mergeau la școală, iar cei mai nenorocoși făceau o vizită, de nevoie, la spital. O rutină care mă cuprindea încet și pe mine, cu toate că nu m-aș imagina trăind vreodată acolo, în clădiri jumătate îngropate în apă, cu umezeală în oase, fotografiată de niște străini că o maimuța într-un zoo lacustru.
Copiii ne făceau cu mâna, curioși și gata să comunice, dacă aveau șansa, cu un manual de limba engleză în mânuțe, dar când am vrut să le vorbesc, interacțiunea a fost brusc curmată de o șalupă care mi-a trecut prin față, împroșcându-mă din cap până în picioare de lichidul verzui-maroniu.
Am trecut pe lângă o padure de mangrove, pe langă un restaurant pentru turiști, iar dupa maxim doua ore ne-am întors înapoi la debarcader, daca îl poti numi așa! Între timp, aglomerația crescuse, toși insistau să ajungă cât mai repede acasă, așa că a trebuit să cobor prin lateral, făcând echilibristică pe o bucată de lemn și rugându-mă să nu cad în apa nămoloasă.
În total, escapada lacustră m-a ușurat de 40 de dolari (transport tuk-tuk, transport barcă și taxa de intrare) și mi-a lăsat un gust dulce-amar de nămol și intrebarea obsedantă: cum o fi să te trezești în fiecare dimineață înconjurat de ape?
În Cambodgia, cam ca în toate țările sărace din sud-estul Asiei (exceptând Singapore, Brunei și Malaezia), peisajele frumoase sunt puse în umbră de țepele care se ivesc la tot pasul – absolut orice aspect al vieții turistice constituie un motiv pentru a scoate niște bani în plus de la tine.
Dacă iei, însă, în calcul faptul că turismul pune umărul la redresarea țării din haosul în care a aruncat-o Pol Pot acum 40 de ani, nu-ți pare deloc rău pentru banii cheltuiți.
La final am facut echilibristica pe o bucata de lemn ca sa putem ajunge la mal fara sa ne namolim..
