Zanzibarul a captivat dintotdeauna călători din toate colțurile lumii. Pe străzile înguste s-au perindat negustori de sclavi, exploratori, sultani și acum, eu, cu ochii măriți, fascinată cât de diferit e acest loc de tot ce văzusem până atunci.
În Zanzibar am ajuns vizitând un prieten care locuia de ceva vreme în Tanzania. Prieten probabil că e mult spus, pentru că m-a lăsat baltă, după ce m-a îmbarcat pe feriboatul din Dar Es Salaam spre Stone Town, cu promisiunea că va veni a doua zi. Nu a venit. Eram la prima experiență africană, nu mă prea documentasem înainte. Prin urmare, habar nu aveam la ce să mă aștept. Și oricum, vorbim aici de o destinație despre care, oricât te-ai documenta, parcă nu eşti niciodată suficient de pregătit.

În ciuda diferențelor culturale majore, a faptului că mă aflăm într-o țară musulmană cu reguli destul de stricte,  am “scăpat” destul de ușor.

Dar Es Salaam

“Red bull iti da aripi” nu functioneaza in Tanzania..

După două ore ferryboat-ul a ancorat, în sfârșit, pe țărm, unde am stat la o coadă de 30 de minute ca să-mi fie ștampilat pașaportul. Pentru că nu-mi rezervasem nicio cazare, n-am avut timp să mă uit prea bine prin jur să văd cum arată Stone Town, capitala Zanzibarului, și locul de naștere al lui Freddy Mercury, fiind mult prea preocupată să găsesc un acoperiș deasupra capului. Au năvălit pe mine vreo trei copii, urându-mi “Hakuna Matata”, în swahli, oferindu-mi, evident, cazare. Cu toate că le-am spus cât am putut eu de răspicat că mă descurc și singură, s-au ținut scai după mine și m-au băgat aproape cu forța într-un fel de pensiune, care nu arată foarte rău și avea prețuri destul de decente. Dacă-mi aduc bine aminte, era echivalentul a 15 dolari, camera single. De abia după aceea am aflat că un procent din suma respectivă i-a revenit copilului care m-a adus acolo și că dacă o găseam singură plăteam doar 11 dolari și-mi rămânea și de o cină. Mult prea obosită ca să mai am vreo reacție, care oricum nu ar fi schimbat ceva în cazul de față, am căzut lată în patul enorm cu baldachin din camera prost negociată.

A doua zi, m-am dezmeticit și am pornit să descopăr Stone Town-ul, care mi s-a dezvăluit în toată splendoarea. Prima impresie e că te-ai teleportat înapoi în timp, sau mai degrabă în basmele orientale din 1001 de nopți. Te uiți pe cer să-l vezi pe Alladin zburând pe covorul fermecat deasupra acoperișurilor. Pe străduțele înguste, cu case de piatră și pământ, oamenii circulau pe spinarea măgarilor.  Femeile pășeau cuminți și îmbrobodite în urma lor. Mi-a luat ceva timp să interpretez privirile lor urâcioase. Când am realizat că sunt într-un loc unde 90% din populație e musulmană iar eu nu sunt îmbrăcată corespunzător, mi-am cumpărat niște șalvari un șal și am încercat să ignor cele 40 de grade, la umbră, și să mă bucur de exotismul din jur.

În Stone Town un amestec haotic de stiluri – arăbesc, indian, african și european, iar orașul e plin de contraste. Nu-ți trebuie o hartă să te descurci prin labirintul de străduțe din centrul istoric. Aici, cum dai colțul, cum descoperi ceva nou: un palat oriental impozant, ruinele unui fort arăbesc, niște case simple din pământ, vile impresionante, tot soiul de magazine, vânzători ambulanți și o zonă mai curățică, special amenajată pentru turiști. Vreo două ore le-am pierdut prin bazar, probând bijuterii din mărgele colorate meșteșugite de masai, negociind picturi Tinga-Tinga, adulmecând fructe necunoscute sau privind hipnotizată la numere cu șerpi și fachiri.
Oricât de inventiv ai fi, n-ai cum să scapi de zanzibărenii insistenți care încearcă să-ți vândă te miri ce sau să-ți propună vreo afacere. Uneori te urmează o zi întreagă sperând că ai să cumperi o excursie sau că ai să intri într-o cafenea de unde ei vor lua un procent pentru că ai fost văzut în compania lor. Mulți sunt escroci, așa că dacă vrei nu vreai să iei vreo țeapă, adresează-te agențiilor de turism, și alea destul de dubioase, oricum. În ghid scria că dacă cineva îți fură geanta sau aparatul foto să te gândeșți de două ori înainte să strigi “HOȚUL!”,  pentru că hoților li se taie o mâna, și nu ai vrea să ai așa ceva pe conștiința pentru un amărât de aparat de fotografiat. Am avut noroc, de data asta, nu m-a jefuit nimeni.

Am ramas fermecata de ușile din Zanzibar care sunt atat de frumos impodobite incat li s-au dedicat albume intregi de foto.

La fel de fascinante erau și piețele pline de arta locală, podoabe, tablouri dar și fructe excelente de a căror existenta nici nu știam pana atunci.

SPA local

Zanzibarul e poreclit, pe bună dreptate, insula mirodeniilor. Mirosul scorțișoarei mi s-a dus din haine, dar mi s-a întipărit în nări și piele. Oricând îl simt, mă teleportează preț de o fracțiune de secundă înapoi. Și asta, în ciuda faptului că n-am cumpărat cea mai des vândută excursie – spice tour – și am preferat să mă duc să mă relaxez pe o plajă. Prin urmare, după două zile de Stone Town, mi-am mutat sediul în Ras Nungwi, pe o plajă cu nisip alb, unde din trei zile cât am stat, două nu am avut deloc curent. Stăteam într-un bungalou ieftin, fix pe plajă și, pentru că nu eram în plin sezon, singurii oameni pe care îi vedeam erau doar niște pescari și niște adolescenți care jucau în fiecare zi fotbal pe plajă și care încercau foarte insistent să facă conversație cu mine.

Am fost să fotografiez un far din apropiere iar la întoarcere nivelul apei crescuse atât de mult încât a trebuit să mă intorc prin apă, până la brâu pana la căsuța unde locuiam. A meritat tot efortul pentru ca acum farul stă la loc de cinste în colectie.

“Supermarketul” satului de unde mă aprovizionam cu apă

Cinci zile am stat în total, dar mare lucru nu-mi mai amintesc despre  această insulă semi-autonomă de pe Coasta de Est a Africii, unde poate am să revin într-o bună zi, să-mi refac stocul de bijuterii tribale și să cumpăr un covor fermecat.