Zilele trecute am schimbat canapeaua cu un șezlong pe plajă, mai exact am plecat pentru un dolce far niente, relativ aproape de casă, în călcâiul cizmei din Bella Italia, în Bari, din regiunea Puglia, Apulia cum se zice pe la noi.
Italia m-a întâmpinat cu toate clișeele de care e în stare: localnici vorbăreți și gălăgioși, rufe atârnate la uscat, labirint de străduțe cu case în care ușile nu stau închise dar nici nu poți trage cu ochiul în interior, poftă de mâncare molipsitoare, gălăgia din timpul zilei și liniștea din timpul siestei, când toți dispar că prin minune, magazine închise la prânz, scutere, pasiune pentru fotbal, cafeaua băută în picioare etc.
Bari e o destinație des aleasă de români, motivul fiind lesne de înțeles– prețurile ieftine la zbor, luate din timp zborurile cu wizzair (da, se aplaudă în continuare la aterizare) pot fi chiar și de 50 de euro dus-întors.
Cu toate că este vorba de o regiune destul de săracă, bogăția de atracții turistice mi-au transformat vacanța relaxată într-o vânzoleală încoace și-n colo. Bilanț: 6 orașe vizitate în 5 zile, cu mai puțin de 200 de euro cheltuială. Și asta fără să fac vreun maraton infernal, ba chiar și două sesiuni de plajă. Nu-i rău deloc!
Hai să începem cu dezavantajele: plaja, sau mai bine zis lipsa ei. Și nu mă refer la plajele alea de desktop cu nisip pudrat în care dacă îți îngropi picioarele crezi că ai să le scoți dulci, ci la o fâșie cât de mică de nisip. Nimic. Coasta Marii Adriatice e zgârcită cu nisipul dar generoasă cu pietre de tot felul, pietricele și bolovani așa că ai nevoie de pantofi de-aia speciali că să intri în apa.
Daca nu luăm în calcul soarele cam necruțător și faptul că regiunea este pe alocuri destul de murdară, am încheiat deja cu capitolul minusuri.
La plus, balanță atârnă greu cu orașele și sătuce, diverse ca stil, arhitectură și chiar și gastronomie, care le poți vizită lejer, cu trenul, ca o plimbare de duminică, fiind la maxim 30-80 km în apropiere.
Bari
Încep cu orașul gadză, Bari, căruia îi poți dedică vreo 2 – 3 ore. Centrul vechi, portul, teatrul și două trei chiesa (biserici), dar în special cea în care se află oasele Sfântului Nicolae, furate acum ceva vreme de la turci. Dacă ești microbist vizitează și stadionul San Nicola, conceput de arhitectul Renzo Piano, căruia i se desprinde acoperișul dar nimănui nu pare să-i pese.
Am dat și o raită prin piețe unde vedete sunt roșiile, de atâtea forme și culori încât nu știam după ce criterii să le aleg, așa că am pus în plasa câte puține din fiecare. Am numărat cel puțin 10 soiuri. La concurență se află măslinele, dar asta înainte de a ajunge la zona cu fructe coapte proaspăt rupte de prin livezi. Când am dat colțul, după o tarabă, altă comoară: brânzeturile. Mda, bat deja câmpii, să revenim la oile noastre.
Alberobello
În altă dimineață am pornit spre Alberolbello, un oraș cu căsuțe dintr-o poveste, cam turistic dar totodată de neratat. Li se zice trulli, sunt construite din piatră și au niște acoperișuri conice unice, albe și desene cu semnificații mistice. Unii spun că oferă puteri magice locuinței, iar alții susțin că reprezintă familia care locuiește în acea casă. Interesant e că pentru construcția lor nu s-a folosit ciment sau vreun adeziv care să lege bolovanii puși unul peste altul, dar nu mă întrebați cum stau așa sudati.
Se pare că aceste căsuțe au fost ridicate pentru a ajută la evitarea taxelor și impozitelor. Au fost construite din materiale ce le permiteau să fie dezmembrate rapid atunci când orașul era amenințat de „invazia” celor care colectau taxele.
In prezent, cele aproape 400 de căsuțe au fundații solide, astfel că nimeni nu mai poate fugi din calea taxelor. Pereții lor din piatră asigura răcoarea pe timp de vara și căldură în timpul iernii. Deseori, pe acoperiș veți putea vedea pictate un ochi, o cruce, soarele sau un alt simbol astronomic. Casele trulli din Alberobello sunt considerate sit UNESCO.
Fiind caniculă am scăpat mai ușor de hoardele de turiști care se adăposteau, care cum putea prin zonele mai umbroase. Orașul are un aer special, chiar dacă majoritatea căsuțelor, multe locuite încă, au fost transformate fie în B&b sau magazine însetat de suvenire tipice.
Din Bari la Alberobello ajungi cu un tren special, care pleacă de obicei de la ultima linie iar prețul dus întors este de 9.80 euro.
Matera
Când am ajuns în Matera, oraș aflat fix la granița cu Apulia, am crezut că m-am reîntors în Ierusalim. Nici nu e de mirare că au folosit orașul că platou de filmare pentru producții cu teme biblice precum The Passion of the Christ al lui Mel Gibson, sau blockbusterul Ben-Hur (2016). Ah, să nu uit de Wonder Woman, proaspăt intrat în cinematografele din România, care a avut și el câteva scene filmate aici.
N-am vizitat biserici și caterdrale, și nici peșterile săpate în stâncă, n-am luat nici măcar o harta ci m-am plimbat aiurea pe străduțele înguste, care acum urcă acum coboară, mai ceva ca într-un tablou de Escher. Ce mai, peisajul e chiar uimitor iar pozele vorbesc de la sine. Se pare că de-abia acum doi ani au dat jos cele trei cruci din filmul lui Mel Gibson, așa că n-am avut șansă să le trag în poza.
Polignano a Mare
Stațiune posh, unde numai cu 3 zile înainte să ajung, fusese fotografiat Hugh Jackman, care aflat în vacanță, se fotografia la rându-i cu statuia lui Domenico Modugno, cel care a rămas în memoria colectivă pentru piesă Volare. În rest, orașul mustea de energie, se făceau sărituri de pe stânci, mai ceva la ca Acapulco, ba chiar urmă să fie organizat un concurs de sărituri de cei de la Red Bull. Am dat gata rapid niște gelatto (arome de cafea și fistic), am făcut două-trei poze și înapoi la cazare.
Menționabil e și restaurantul pe care n-ai cum să nu-l vizitezi dacă îți plac fructele de mare. Se numește PESCARIA și în jurul prânzului sau a cinei poți sta la coadă chiar și două ore să gusti din bunătățile de aici.
Trani și Giovinazzo
Restul după-amiezelor le-am dedicat altor 2 orașe – Trani, cu o imensă catedrala care se oglindește în mare și Giovinazza, un sătuc arătos, în care locuitorii își pun cele mai bune haine și ies în fiecare seară să se plimbe pe străduțele întortocheate a ceea ce a fost cândva o fortăreața.
La categoria regrete e CRACO, un oraș-fantoma aflat pe un deal din regiune, pe care n-am reușit încă să-l bifez.