Nu știu dacă să mă bucur sau să mă întristez că mă număr printre aceia care au apucat să vadă Siria înainte de război, cred că mai degrabă mă întristez, Damascul de atunci, scos parcă din 1000 de nopți, cu atmosfera lui orientală inegalabilă, n-o să-l mai regăsesc niciodată. Și nu din motive heraclitiene, cum că e imposibil să te scalzi de două ori în același rău, ci pentru că, multe clădiri au fost distruse complet și cartiere întregi au ajuns o ruină. Cine știe cât a mai rămas din centrul vechi, din cartierul creștin, din bazaruri, din băile publice, din columnele romane, și așa căzute în paragină, din magazinele cu prăjituri atât de bune și din cafenele… Cine știe când va mai atârna iederă pe arcadele și casele din centrul vechi, lăsându–ți senzația că timpul a încremenit aici, cine știe când vor mai pluti în aer aromele de condimente, parfumuri și fructe și, cine mai știe, când o să putem mânca din nou cea mai bună înghețată din oraș, cea care se făcea în bazarul Al Hamidiyeh…

Cu siguranță nici la moscheea Umayyad, una dintre cele mai vechi moschei din lume, unde se spune că se află capul lui Ioan Botezătorul, lucrurile nu stau prea bine. Mi-e greu să mi-o imaginez altfel decât cu oameni relaxați, așezați pe covoare imense…

Și nici bazarul Al-Hamidiyeh, plin de mirodenii, saci cu șofrănel și scorțișoară, ceaiuri, ibrice, haine, mătăsuri, esențe de parfumuri, genți din piele, fructe uscate, șaluri și eșarfe, bijuterii, covoare, și câte și mai câte, nu mai e și poate nici nu o să mai fie ce a fost…

Damascul privit de sus, pare aproape deșertic…

În plimbările mele, Damascul e un oraș cu oameni prietenoși, mari consumatori de ceaiuri și prăjituri, turiști relaxați, o atmosfera din poveștile Sheherezadei și, mai ales, rămâne singurul loc care îți oferă emoția aceea, de neegalat, că te afli în cel mai vechi oraș locuit permanent din lume.